DeNoi3

Câteva replici...

2011-09-13T23:06:00.000-07:00

Văd şi eu,

ca majoritatea părinţilor, că nu mă pot abţine să nu mă mândresc cu năzdrăvăniile copilului.

Aşadar, m-am decis nici să nu mai încerc şi să pun aici, pentru posteritate şi pentru amuzament, câteva faze drăguţe...

...poate reuşesc să fac pe unii, alţii să zâmbească!

Scurt, deci...

De vreo lună nu mai punem scutec nici noaptea. Somnul meu seamănă cu cel de pe vremea când avea 7,8 luni...dar aşteptăm să se rărească intervenţiile. Într-una din nopţi, pe la 4 juma', Mara făcea un lucru MARE pe oliţă...eu vegheam la buna desfăşurare: "Mama, haai... să putem face nani înapoi"...Replica Marei: "Aşaa e viaţa miaaa"... :)) grea viaţă deci...da a mea cum e?!?

Seara, ceva joacă în casă...care s-a lăsat cu răsturnatul lăzii cu jucării...cu

"De ce trebuie să o răstorni pe toată, Mara?!?"...

"Mama, te-ai şupăraaat?"...

"Nu, mama, nu chiar, dar..."

"Mama, te-agiiiţi?"

( dacă şi copilul a observat...probabil că mă cam agit:))...degeaba! că asta e morala! )

După-masa, la tentativa de culcare.

"Mara, închide ochii...închide ochii şi fă nani!"

Mara se uita la mine neclintită.

"Te rog să închizi ochii, că altfel nu poţi face nani!"

"Mama, nu văăd, mama...nu văd"...zice goanga uitându-se în toate părţile...

"Ce nu vezi, mama?"

"Maama, nu văăd"...tre să recunosc că mă găndeam dacă, într-adevăr, are ceva şi nu vede bine...

"Cum nu vezi, mama, nu o vezi pe mama dacă te uiţi la ea?" o întreb...

"Mami, închid ochii, nu te văd!"

Şi asta e ultima care îmi vine acum în minte...la telefon cu mama viitoarei noastre finuţe, Ramona, o doamnă, de altfel:)

"Ce faci, năşica mică?"

"Eu sunt Mara Elena" (nu năşica...)

Acum, Mara Elena a început grădiniţa ...bilanţul: va veni la sfârşitul primei săptămâni.

Să avem/aveţi cu toţii, o toamnă frumoasă :)

"La munte la Glavloi" 12-15 august 2011

2011-08-19T00:57:00.000-07:00

Vorba aceea înţeleaptă, că nu e pentru când sa pregăteşte, e pentru când se nimereşte, nu s-a perpetuat atâtea generaţii degeaba.

Aveam în plan acum vreo trei săptămâni, să mergem cu Mara cu tot, la un we de leneveală în Padiş, Glăvoi. Aşa, la înghesuială...corturi multe, printre grătare şi muzici. Numa că s-a anunţat atunci vreme rea şi nu am mai mers şi bine am făcut, pentru că am aflat ulterior că vremea fusese extraordinar de rea, adică Glăvoiul a avut parte de o mică viitură.

A venit vremea bună şi we prelungit cu ziua de Sf. Mărie liberă, aşa că am profitat acum. Eram în plan noi3 şi Mădă cu Ioana. Când am mers la Scarpa să cumpăr butelie pentru arzător, am aflat că ne vom întâlni acolo şi cu gaşca de la magazin, adică Seba cu Cristina şi cei doi copii şi Flavius cu Miha şi fiul lor. Deci, perfect!

Noi am plecat de vineri, cu troco-maşina noastră şi ne-am oprit peste noapte la Ştei, fiecare la rudele lui. La Ştei, la mătuşa lui Tibi şi la familia ei, mereu suntem bine primiţi, fără cusur. De data asta am stat la Ina şi Cipri, spre bucuria Marei, care nu s-a mai oprit din zburdat cu Andrei. Fetele două, au stat la părinţii Ioanei, naşii noştri, pe care, bine-neţeles, i-am vizitat şi noi cu drag.

Cu ceilalţi din Timişoara urma să ne întâlnim sâmbătă după-masa, direct în poiană.

De câţiva ani buni, drumul ce urcă spre Padiş-Glăvoi e în lucru, de data asta...chiar scria prin presa locală că e închis, în timpul săptămânii. Dar noi am urcat sâmbătă o dată cu o puzderie de maşini!...noroc ca mai bine de jumate s-au dus ulterior spre Padiş. Am stat ceva blocaţi în "trafic", dar până la urmă am ajuns cu bine, pe la ora prânzului, în poiană şi am campat. Dacă tot am putut ajunge cu maşina lângă cort, fam. Tarcea s-a hotărât să doarmă în maşină, pentru comoditate...:D...

Totuşi, pentru că a fost fetiţă cuminte, Mara primeşte un cortuleţ doar pentru ea! ...să se joace ziua:)

Baloane!!!

Pentru că Mara a dormit în maşină şi e odihnită şi pentru că este încă devreme, am pornit sâmbătă după-masa spre Poiana Ponor, sperând să ne bucurăm de linişte şi de lacul temporar ce se formează acolo. Ceilalţi încă nu ajunseseră, îi ghidam noi prin telefon, deoarece nu mai fuseseră în zonă.

Ioana cunoaşte cel mai bine aceste locuri, fiind bihoreancă, Mădă mai fusese cu un an 'nainte, Tibi cu vreo 10 'nainte, iar eu în 2003, când am făcut şcoala de TSA.

Poiana Ponor nu o ştiam decât cu apa. În imaginea de mai jos se vede Izbucul Ponor (izbucul, în "limbaj speologic", e locul de unde apa iasă din stâncă, un fel de izvor mai mare...), care se transformă în râul ce umple, la debite mari, lacul din poiana cu acelaşi nume. Aici, ca de altfel, în întreaga zonă, apa şi calcarul fac un spectacol unic şi... încurcat.

Dacă eu am rămas cu Mara în poiană,

să ne delectăm aruncând cu pietre în apă,

Tibi s-a gândit să-si facă de cap cu fetele...

Ştiam, din anii de speologie intensă, informaţii precise despre toată încâlceala carstică din zona Padişului. Pornind de la premisa solubilităţii calcarului în contact cu apa (de altfel, aşa se formează, la scară geologică, peşterile), Ioana, mai în temă acum, ne edifică...

Apa iasă din Izbucul Ponor, trece prin Poiana Ponor, unde, la debite mari şi la ploi, stagnează pentru a forma un lac temporar, foarte frumos! La debite mici, el se drenează complet în calcarele de dedesupt, ramânând doar pârâul văzut de noi.

Cu sau fără apa din lac, întreg volumul de apă drenat până la saturaţie, iasă din nou la suprafaţă pe valea Cetăţilor, curge tumultos la debite mari, pentru a intra cu mare tam-tam în Cetăţile Ponorului (ponorul e locul unde apa intră în rocă), unde formează cursul subteran al peşterii.

După ce parcurge peştera, acelaşi curs de apă iasă la suprafaţă în Izbucul Galbenei, formează Canionul Galbena şi apoi cheile Galbenei, vizitabile şi ele, dar într-o zi plină.

Pentru ca mersul lucrurilor să fie complet, în cele din urmă, după tot acest drum tumultos, râul nostru, din poza de mai jos, se varsă în Crişul Pietros!

Aşa-i că totul pare şi mai frumos şi mai spectaculos acum?...mie aşa mi se pare...

Poiana Ponor, fără lac

După lecţia de speologie, revenim la lălăială şi distracţie:

Trebuie să menţionez, că Mara, cât e ea de nebunică, are, ca şi mama ei, o latură pisi bine definită. De exemplu, nu îi place să se murdărească pe mâini...dacă poate să pună coatele sau altceva când cade, aşa face. Dacă nu are de ales, pune mâinile, apoi vine la mine să o şterg...

Puţină giuguleală...

Altfel de giugileală...

Asta e a-propos de pisi...

Pentru că Poiana Ponor e mare şi lipsită de corturi şi şoşonareală, am ocupat-o cu placere...

În faţă se vede faleza calcaroasă în faţa căreia râul Ponor se pierde din nou...este şi faleza unde se exersează TSA (tehnică speologică alpină), prilej cu care îmi amintesc de vremurile glorioase în care am câştigat aici un astfel de concurs...acum aproape 9 ani...eram minoră, aşa puştioaică eram.

Şi, mă mai gândeam acolo, năpădită de amintirea perioadei în care adolescenţa mea a luat o turnută fericită, adică m-am înscris în Asociaţia Speologică Prusik, mă gândeam...acum ca părinte...dacă ai mei ştiau ce urma să fac, când mi-au scris bileţelul că am voie să particip la şcoala de TSA (cum spuneam, eram minoră, mă primeau pe aici numa cu bilet de voie;) )...deci, clar că nu ştiau, decât în mare...oricum, au făcut bine ca m-au lăsat să umblu cât s-a putut...cinste lor, la fel o să facem şi noi!

Profitând de moleşala mea melancolică,

fetele coketele l-au luat din nou cu asalt, pe singurul mascul din preajmă...

Vremea e imprevizibilă pe aici, aşa că nişte noroci negrişori ne-au pus pe fugă, pe înserate, şi ne-am întors la corturi şi maşini...

Nu după mult timp, au ajuns şi scarpiştii...

Deşi nu au pus corturile lângă noi, ne-au invitat seara la un papricaş la ceaun...aşa că ne-am scos pentru sâmbătă seara!

La Glăvoi, pentru că e acces uşor şi sunt multe locuri de campare şi multe obiective uşor de vizitat, vine foarte multă lume. Şi mai ales, am observat foarte mulţi copii, mulţi, de la un an începând...zburdă liberi şi fericiţi prin poiană şi merg pe trasee cu părinţii lor.

Aici, în poză, este Clara, un an şi 4 luni, vecina noastră, cu care Mara a socializat destul de mult. Ei nu aveau rucsac de bebe, să vină cu noi pe traseu, dar până la urmă, a doua zi, au plecat şi ei prin apropiere, la Focul Viu mi se pare...

Şi iată-ne, cum spuneam, la cină :D! Bucătarii şefi, Flavius şi Cristina...

Pe Mara, pe măsură ce se însera, Moş Ene o gâdila pe la gete, tot mai tare...

Fochistul şef, ceilalţi, din rangul mai de jos, adunau lemne prin pădure!

Daphne, fetiţa lui Seba...mare drăcuşor şi ea!

Masa e aproape gata, copiii cei mai mici dormeau deja, doar Albertone a mai rămas pe baricade şi s-a delectat cu papricaşul mamei!

Dată fiind marea aglomerare de corturi, oameni şi muzici, dintr-o parte răsunau manele obosite, bleah, iar din cealaltă parte ne alinta auzul un grup cu chitara în dotare...noroc că cei din urmă erau mai aproape şi îi auzeam mai bine...

Pe la doişpe ne-am dat şi noi stingerea...manelarii din dreapta se treziseră din prima beţie şi spre disperarea oamenilor cu bun simţ, ca prietenii noştri, au continuat petrecerea...noi ne-am luat scaunul de maşină, cu copil cu tot... pardon, copilul, cu scaun de maşină cu tot şi am mers la nani. În partea noastră de corturi era acceptabil, linişte. O luna maaare şi plină ne lumina, aşa că am adormit aproape linştiţi:D.

Puţin ţapănă, că maşina nu e făcută să doarmă trei persoane în ea, dimineaţa ne-a bucurat pe toţi.

După o vizită în cort la fete, Goanga şi-a început zburdatul prin rouă...noi ne pregăteam leneşi de mers la cafea. Da. Pentru că, Glăvoi fiind cu lume multă, are şi birturi/ cafenele...mai mult, unu' mai şmecher are şi "mol"... "Cornelu's Mol"

Iată-ne la mol, deci, la cafeaua caldă şi clătita rece de dimineaţă! delicioase, de altfel...

Şi pe la 10, cum stabiliserăm cu gaşca de cu seară...adică pe la unşpe, după fusul orar adaptat vieţii cu copii, am pornit în circuitul Cetăţilor Ponorului, un traseu de 5 ore, conform hărţii. Iniţial, am dorit să-l facem dinspre ponor spre balcoane, ca să urcăm vâlcelul cel abrupt, dar, pentru că planetele nu s-au aliniat corect din cauza lunii pline din noaptea precedentă, ne-a ieşit fix invers. Dar ne-am descurcat aproape voiniceşte toţi! sau voiniceşte, aproape toţi?

Lăsând jocul de cuvinte deoparte, copiii s-au descurcat exemplar: băieţii, pe picioarele lor şi fără mofturi, fetele, Daphne, mai la Seba, mai cu noi, mai singura, iar junioara Mara...mai mult în rucsac, ca inca e locul ei acolo...şi la Tib în spate, care şi el a fost voinic! Noi, doamnele şi domnişoarele, unele iniţiate, altele mai începătoare, dar energice toate;).

La balcoane! sau mai bine zis, la fostele balcoane, care acum s-au demontat, din motive de securitate. Nu ştiu dacă se vor reface în viitor...oricum, e impresionant să vezi de aici uriaşele hăuri de dedesupt, mai exact, dolinele de prăbuşire ale Cetăţilor (aşa îmi amintesc, că sunt de prăbuşire, să fie cu iertare dacă mă înşel...dar doline sigur sunt, au şi numere, 1,2 şi 3, adică nişte forme exocarstice ca nişte pîlnii, închise din toate părţile...).

...a vrut şi ea jos din rucsac!...

Familia Kis: Raul, Miha şi Flavius

Familia Szolosi: Daphne, Albert, Cris şi Seb

Fetele coketele!

(nu ştiu de ce ne spunem aşa, probabil doar pentru că rimează:)) )

Rugăciunea de amiază?!?

Şi, după încă o scurtă porţiune prin pădure, a urmat coborârea...cea pe care voiam să o evităm. Aici, vreau să spun, era bulevard!

Circuitul Cetăţilor e un traseu foarte popular, dar, pe cât de popular, pe atât de...dificil. Dificil pentru persoane mai puţin familiarizate cu muntele şi pentru copii. Cea mai mare problemă, dată mai mult de aglomerarea umană, decât de dificultatea coborârii, e faptul că pică pietre. Poteca marcată coboară într-un vâlcel pentru a te scoate în dolina văzută de la balcoane, dar e un mic grohotiş. Oamenii sunt dezorganizaţi, se urcă şi se coboară simultan, nu prea se are grijă la a nu da pietre...deci stresul principal ăsta e! ...nu am scăpat de ele, de altfel...

Aşa că am tras o concluzie retorică: ar trebui pus un panou de avertizare, cel puţin, oamenii tot se vor duce pe acolo, unii vor ignora sfaturile, dar măcar alţii vor fi mai atenţi. Cei de la Salvamont chiar avuseseră parte de o persoană accidenttă serios cu o piatră, cu câteva săptămâni înainte. Deci?...

Iată-ne ajunşi jos, în siguranţă. Mamele s-au relaxat, copiii s-au hodinit, am mâncat puţin şi după câteva poze, am plecat mai departe, spre dolina principală, cea cu "peştera uriaşă"

...plin de lume peste tot! străini, români, copii...zona e foarte populară, e clar!

Mai o coborâre şi vedem intrarea în peştera Cetăţile Ponorului, din dolina cu numărul 1, peşteră activă, cu lac subteran, mare şi spectaculoasă! nu am apucat să o parcurg, din păcate, în anii de speo...încă ne aşteaptă...

Ea e! atât cei care am fost, cât şi cei care nu, suntem impresionaţi,

pe măsura celor 74 m înălţime, cât are intrarea în peşteră (cea mai înaltă deschidere din Ro)!

Din păcate, e totuşi prea multă lume, ca să poţi savura în linişte frumuseţea locului.

Aşa suntem noi, cam egoişti, vrem să ne bucurăm singuri...de fapt, nu atât singuri, cât în linişte...nu că s-ar auzi mare gălăgie aici printre stânci, dar vorbesc de acea linişte sufletească, ce ţi-o aduce comuniunea cu natura...dar tot am savurat din plin!

După care, am ieşit napoi la drumul mare!...am avut parte de un spectacol care nu credeam că mai există...negativ, din păcate.

Nu ieşim bine din pădure, că din cealaltă parte traversează un grup de cocalari de cea mai joasă speţă... deci, aveau cu ei şi urla tare şi manelos un CASETOFON CU BOXE... deci casetofon, dinăla ca-n viedoclipurile din anii '90, dinăla ce-l duci aşa, pe umăr! şi acum râd...casetofon...şi treceau aşa şi rânjeau la noi! :)) :)) ...râsu-plânsu, că ăştia nu respectă deloc natura înconjurătoare, atâta timp cât nu resăectă nici măcar natura umană!

După acest episod, lăsat în urmă, ne îndreptăm către Glăvoi, ca acolo urma să ne aştepte Alexoi...

Fam. Hulban a venit şi ea, pentru o zi şi i-am găsit în plimbare, în întâmpinarea noastră. Copiii s-au salutat în somn...

În drum spre corturi, am făcut pauză de hidratare şi regrupare...pe iarbă, la mol!

Copilul mai mare...a mai dormit ceva...pană un nenea rău a pornit maşina şi l-a trezit!

Eu m-am bucurat de Alexoi!

...şi de Tibuloi!

Mădă şi-a înecat amarul decesului bocancilor...

Ioana admira priveliştea cu nepoţelul...

Familia cea mai numeroasă a ajuns şi ea la rehidratare!

Şi puiu lnostru de om s-a trezit ciufu'... cred şi eu că nu te poţi trezi cu zâmbetul pe buze după ce dormi în rucsac şi porneşte unu' maşina în urechile tale!...

Dar i-a trecut repede! şi a pornit joaca

Un ştrengar!

Momente de colaborare!

Tot momente de colaborare!

Aici nu sunt momente de colaborare!

Iar aici sunt momente de linişte...adevarată linişte, dinaia despre care vorbeam mai devreme...

După ce Ani cu Luci şi Alex au plecat spre Ştei, m-am luat cu Ioana şi am urcat pe Piatra Galbenei, un treseu de vreo 2 ore maxim, dus-întors. Tibi cu Mara şi Mădă au rămas la cort. Pentru că era şase seara, puţină lume mai era pe trasee, soarele era placut şi cald, pădurea verde şi luminată difuz...panorama de pe stânci, perfectă!

A doua zi dimineaţa, au făcut şi Tib cu Mădă traseul, era păcat să nu meargă.

Şi cu asta am rămas în minte...

Bun, şi cu plăcerea de a petrece 3 zile cu oameni faini, cu prieteni dragi şi cu copii minunaţi şi cuminţi!

Sacra banalitate

2011-07-27T03:43:00.000-07:00

Ea şi El
Sunt la fel,
Fiecare cuplu este sfânt,
Dar ca noi,
Ca noi doi,
Nu e, totuşi, nimeni pe pământ.

Pe toate scenele din lume
Mereu, mereu acelaşi nume
Mereu, mereu, mereu aceiaşi doi,
Un El şi-o Ea, aceeaşi dramă
Până ce ea devine mamă
Şi-aceia doi suntem, suntem şi noi.

În Biblie şi Odiseea,
Mereu bărbatul şi femeia
Într-o-ncleştare fără de sfârşit,
Cu sinucideri şi speranţe,
Cu ministere de finanţe,
Impozit care trebuie plătit.

Şi, Doamne, ce banalitate,
Le ştim de la-nceput pe toate,
Toate iubirile se nasc şi mor,
Şi, totuşi, eu cu nebunie
Mă dăruiesc cu totul ţie
Iubindu-te-mpotriva tuturor.

De-ar fi ca şapte, opt planete
Aceeaşi dramă s-o repete
Eu piesa mea o joc pân-la final,
Mereu, mereu aceeaşi dramă
Ne înrobeşte şi ne cheamă
Şi te iubesc eroic de banal.

Din jugul meu cu două locuri
Aprind în toată lumea focuri
Şi mâna stângă este facla mea,
Şi din adresă în adresă,
Mereu, mereu aceeaşi piesă,
Dar eu ca-n Shakespeare te voi adora.

Mai vrem să mergem şi-astă-seară
La drame ce ne-o comandară
Să fim actorii tragicului rol,
Un El şi-o Ea de-a pururi fi-vor,
Jucăm, stimate dom' regizor,
Chiar dacă astăzi teatrul va fi gol.

V-aţi plictisit, poftiţi acasă,
Singurătatea-i mai frumoasă
Decât orice orgoliu omenesc
Şi-ţi spun, când nimeni nu mai este,
Originala mea poveste,
Ca la-nceputul lumii, te iubesc.

Jucăm în piesa ce consacră
Banalitatea cea mai sacră,
Banalitatea că mai suntem vii,
Şi mai strigăm din şapte arte,
Strigăm de dincolo de moarte
Trăiască bucuria de-a iubi!

de Adrian Paunescu

Retezat, Evergreen! 24-26 iunie

2011-07-08T06:31:00.000-07:00

Părinţi a doua oară...spirituali! Laura şi Tibişor, 11 iunie 2011

2011-07-01T15:08:00.000-07:00

E târziu.
Am pus pozele şi mă gândeam că sunt prea obosită sa să mai şi scriu, mai ales că e nevoie de nişte suflet aici, nu pot aşa, cu una cu două...văd însă ca vin cuvintele singure, fără să le caut prea mult...

Am fost naşi pentru prima oară.
Prietenii mei buni, apoi ai noştri buni, Laura şi Tibi, ne-au onorat, rugându-ne acum...să fie mai bine de jumătate de an, să le fim părinţi spirituali. Se fâstâceau amândoi...chiar dacă proaspăta doamnă ar zice că ea nu...se fâstâceau cum să ne zică...Asta după ce altă jumate de an, Tibişor se fâstâcise s-o ceară...nici măcar o fracţiune de secundă nu a fost nevoie să ne gândim, ca să acceptăm cu mare bucurie şi...la fel de emoţionaţi. Nu cred că este mai mare recunoştinţă din partea unor prieteni, decât aceea de a te pune naş.

Şi dacă tot am început prin a face referire la trecut...nu pot să nu amintesc cum, la fel de încurcat şi suferind pe deasupra, acum vreo 8, 9 ani, în clasa a unşpea cred, eram...Tibişor plângea pe umărul meu, întrebându-se dacă Laura va fi vreodată...a lui. Adolescentin şi dramatic, dar totuşi profetic. Nu cred că i-am zis vreodată, dar află acum şi să mă ierte, pentru că aveam gânduri că poate... nu. Aiurea, habar nu am de ce aveam aşa gânduri şi nu mai contează acum.
Au trecut anii şi avem istorie împreună. Întâmplarea face că şi la propriu avem "istorie"- eu cu Tibi am fost colegi de facultă, am rămas apropiaţi şi am colaborat în orice. Apoi a venit Mara (se socoteşte că Tibi meu era din oficiu, de la terminarea liceului...). Mara îi iubeşte pe Bibi şi Lali foarte mult, ei pe ea la fel. Nu pot spune că am fost nedespărţiţi în anii aştia, nu asta a contat, ci faptul că, împreună cu Tibi meu şi Mara, ne-am regăsit într-o altă etapă a vieţii, cea în care suntem acum şi în care ne-am legat spiritual...pe viaţă, cum ar spune popa.

Dacă pare cam siropos ce am scris deasupra, e pentru că este siropos. Dar siropurile fac parte din existenţa noastră si ne plac. Cred ca şi Laura, care se dă mai aspră, siropează puţin acum...citiţi cu atenţie ce urmează!

Copiii mei :))...părerea mea sună aşa:)), după îndelungata noastră experienţă ca familie Tarcea: nimic nu vine "de la sine" şi nimic nu ne e dat "pe viaţă"...căsnicia e o luptă, cu orgolii, slăbiciuni, păsărici şi pitici, cu avioane din toate parţile, dar e un consens pornit profund din iubire şi se transformă în statornicie şi dorinţa de a îmbătrâni împreună cu celălalt. Sper să ajungem să vedem cum câştigăm lupta asta! Cît despre copii, că deh, avem o bucată până acum, ne fericesc si ne împlinesc, dar nu cred ca sunt pansamente la probleme. Sincer...nu stiu cum va evolua "părerea" asta a mea cu timpul, dacă se va schimba sau se va întări, dacă va suferi dezamăgiri sau nu, dar e ceea ce simt acum...
Oricum, ştiţi cuvântul meu de ordine: ARMONIE! Cum ar veni, să o căutăm, că e mai tangibilă decât mult prea lăudata"fericire".
Dar ştiu că voi ştiţi, deja, toate lucrurile astea. Nah, am vrut numai să mă dau şi eu înţeleaptă... ca o naşă:))!

"Chece mare Mara!"

2011-06-28T14:24:00.000-07:00

Pe poteci nemarcate...Gugu, iulie 2008

2011-06-26T03:13:00.001-07:00

De ceva vreme, mi-am propus sa scriu despre tura asta, cu toate că nu e de actualitate. Weekend-ul trecut am fost în Retezat, pe la Gura Apei şi privind spre valea Lăpuşnicului Mic mi s-a făcut dor. Şi am zis că musai trebuie să împărtăşesc şi altora povestea turei pe Gugu, pentru că nu e o tură clasică de Retezat sau de Făgăraş.
Vf. Gugu îl văzusem de atâtea ori din Ţarcu, Retezat sau Godeanu...dar nu e un vârf foarte "umblat", pentru că nu e marcat (sau cel puţin în 2008 nu ştiam să fie marcat, iar dacă fusese cândva, marcajele se pierduseră în timp...) şi nici foarte uşor accesibil ca timp. Nu este nici genul de vârf "palmares", tocmai pentru că nu e aşa popular. Astea sunt impresiile mele, poate mă înşel...
Deci, cu impresiile astea şi cu ajutorul unor hărţi topo (cele suprapuse mai jos peste imaginile satelitare), eu si Tibi am propus o tură pe traseul Valea Lăpuşnicului Mic(sau Branul)-Vf. Gugu-revenire pe unde găsim. Şi ne-am trezit o gaşcă destul de numaroasă şi eterogenă: Dan, Lore cu Bela, Oana, Florin, Neţu, Cipi...şi noi doi.
Am mers cu maşinile cât s-a putut pe conturul lacului Gura Apei, apoi am intrat plini de speranţe într-o potecă de ciobani, pe Lăpuşnicul Mic (sau Branul). Poteca exista, precum era figurată pe harţile topo, doar că era drum de culme, nu de vale. Am hotărât să o urmăm la coborâre...aşa că am continuat în amonte pe valea pomenită.
Era ziua de sâmbătă, în jur de ora 12, dacă îmi amintesc bine...

(asta e cu nordul la locul lui)

Ciobanii se pregăteau şi ei să urce la stână

Valea s-a dovedit mult mai sălbatică şi neumblată decât ne-am aşteptat. Am parcurs-o pe bolovani, prin albia râului, apoi pe lângă mici cascade, peste şi pe dedesupt de trunchiuri căzute... măreţie şi sălbăticie în jur şi era doar începutul.

Precum spuneam, am avut-o cu noi pe Bela...
nu i-a fost uşor, se vedea încă de pe acum...

... se vede departe, lucirea unei cascade,

către care părea că ne îndreptăm...

După o bucată bună de mers, ni s-a ivit în faţă cascada...aşa cum spuneam, văzând-o din depărtare, aveam impresia că spre ea mergem şi că acolo e capătul din amonte al văii. Nu am aflat exact cum se cheamă sau dacă se cheamă cumva, dar pe unele hărţi apare ca Apa Scurtele. Apropiindu-ne, ne-am dat seama că valea principală a Branului (îi spun aşa, pentru că aici se apropie mai mult de Vf. Branul...) coteşte dreapta, considerând direcţia de mers.
Valea continua şi mai sălbatică şi ceva mai dificil de parcurs, cu cascade, marmite şi abrupturi.

...Aşa că am decis că o pauză de răcoreală şi distracţie nu strică...
s-a dovedit că eram pe la jumătatea distanţei de parcurs pe cursul apei...

Tot aşa a continuat traseul...Bela, săraca, înainta cu greu...nu pot să spun că ne-am mişcat foarte repede, de aceea timpul final până sus, sub Gugu, nu stiu cât e de relevant la descriere.

Dar ajunşi în amonte şi privind cascadele acestea şi mai mari, mie, cel puţin, îmi trecuse toată oboseala. Ameţiţi de peisaj...cred că toţi am rămas muţi şi admiram fără să ne gândim la altceva. Pentru că în nici o sursă avută la dispoziţie, nu găsiserăm descrierea traseului...era ca şi cum noi l-am fi făcut primii! Era în jur de şapte seara, şapte jumate...

Dedesupt, dacă privim cu atenţie, se vede un om...acolo, sub cascada cea mai de sus...ei, cam atât de mare este! Spectaculos şi superb, simţeam eu. Şi mai ales, nou şi neaşteptat!

Dar era cazul să ne dezmeticim. Ok, era şapte seara, unii se simţeau cam stresaţi, Bela era foarte obosită...pe lângă cascadă părea aproape imposibil de căţărat, cel puţin nu cu rucsaci de tură şi câine după noi. Vârful mult aşteptat, Gugu, părea, conform hărţii, să fie mult deasupra noastră şi mult în dreapta. Deci, am decis să urcăm prin dreapta cascadei, pe un bolovăniş abrupt, dar oarecum accesibil. Aveam soluţia asta sau să ne întoarcem. Din timpul urcării nu avem poze, deşi erau bune de documentare, dar nimeni nu mai avea nervi sau timp să le facă...

Şi, într-un final, cred că după mai bine de o oră de "bolovănit", am ieşit deasupra cascadei, vedeam în faţă, vis-a-vis Vf. Branul...dar Gugul nostru încă rămânea destul de sus...studiind ceva hărţi, puteam să ajungem să dormim la tăul Gugu. Un ultim "asalt" şi ajungem pe la nouă jumătate la un lac...destul de mic pentru a fi mununatul tău Gugu, ce-l vedeam într-o poză în harta cu Godeanu din revista Munţii Carpaţi.

Dar acolo am dormit...Duminică dimineaţa, o binecuvântare. Nu am avut răbdare să lenevesc prea mult în cort şi am dat rapid o tură prin împrejurimi, am făcut nişte poze...şi am descoperit că nu suntem la tăul Gugu, ci la tăul de sub tăul Gugu...deci, pentru a ajunge de jos, de la lacul de acumulare până sus pe vârf, e nevoie totuşi, de o zi plină şi de un picior iute...

Ha, ha...da, e evident, mi-am făcut poză singură...dar aşa am simţit.
Ştiam că de fiecare dată când mă voi vedea, voi simţi dimineţile de munte...

Pentru că nu aveam timp de pierdut, deoarece în aceeaşi zi trebuia să ajungem în Tm, am pornit, eu cu siguranţă voioasă, spre Gugu. Lore cu Bela şi Dan au mers direct în şaua de după vârf (în dreapta lui, cum te uiţi spre el), în care urma şi noi să ajungem după parcurgerea Gugului, urcând pe abrupturile din stânga.

Poză făcută de Dan, spre tăul Gugu.
Noi urcam prin stânga lui, cum spuneam...cred că în jur de o ora, o oră jumate, am făcut de la locul de campare, cu oprire la tău. Aici s-a dovedit a fi mai frumos, mai sălbatic şi mai spectaculos de dormit decât ceva mai jos. De altfel, era un cuplu cu cortul pe malul lui. Veniseră pe valea râului Şes, traseul ales de majoriatea celor care urcă pe Gugu, nici acela foarte facil sau scurt şi probabil la fel de frumos. Am înţeles, că, cel puţin, este potecă de ciobani.

Dan, lăsând rucsacul în şaua pomenită, cu Lore şi Bela, ajunge înaintea noastră şi numai bine face poze :) .

Spre Ţarcu, peste Valea Şesului

Platforma Borăscu (dacă nu mă înşel) cu Retezatul în spate

Vârful Retezat, zoomat...

Tăul Gugu

Retezatul...

Miha

Tib

Gaşca pe Gugu

Am admirat cât a încăput în fiecare, ne-am tras în poze...

...şi am stat apoi la poveşti cu domnul de mai jos...
I-am zis pe unde am urcat şi ne-a zis de poteca de ciobani de culme, pe care noi hotărâserăm să o urmăm la coborâre. Povestind una alta, am observat că avea la cingătoare o carte...era "România pitorească" a lui Vlahuţă...superb şi înduioşător. Pitoresc de-a dreptul, chiar...dar! am rămas cu un gust amar de la el, pentru că ne-a explicat cum să o scurtăm pe o potecă prin jnepeniş, care ne scoate direct în pădure, nu mai mergem atât pe culme, mai rapid...dinastea...Ca om al locului, i-am urmat sfatul!

A urmat cel mai exasperant!!! şi inutil efort făcut de mine pe munte şi cred că şi ceilalţi îşi amintesc la fel. Cred că mai bine de două ore am mers prin jnepeni, pentru că poteca pomenită, după o coborâre promiţătoare, se pierdea definitiv. Neştiind chinul ce urmează şi cu speranţa regăsirii ei, am continuat prin pădurea de jneapăn cu rucsacii în spate şi cu câinele după noi.
Dacă noi, cei din specia umană, înrudită cu ce a maimuţelor, făceam echilibristică, pentru Bela şi stăpână a fost un coşmar. Ajunsese săraca Lore să îi pună izolirul ca să calce pe el peste crengi, pentru că altfel nu avea cum să păşească...noi, o mai luam în braţe cu rândul. Şi nu erau numai jnepeni, ci şi vâlcele...deci inutil efort.

Momente de relaxare...

Un mic luminiş, înconjurat tot de jnepeni...

Nu pot să apreciez nici acum, a cui a fost greşeala mai mare, a ciobanului, care poate nu a ştiut că poteca s-a stricat, din anul precedent (ciobanii taie poteci prin jnepeniş, pentru scurtături) sau a noastră, că nu am luat drumul mai sigur pe culme...dar asta a fost atunci...important e că, totuşi, când am ieşit la lumină, am prins poteca prin pădure şi am ajuns în siguranţă şi în timp util jos. Cât despre Bela, a avut răni pe periniţele de la labe şi nu a prea mers câteva zile, din câte povestea Lore.

În concluzie, nici unul nu am ştiut la ce să ne aşteptăm şi căţelului sigur îi era mai bine acasă. Ciobanii, oameni ai locului, nu ai întotdeauna dreptate... iar eu, eu nu mi-am imaginat că poate fi aşa frumoasă şi sălbatică valea, pe când sus, în creastă, atât de pastoral.
Asta caracterizează Munţii Godeanu şi îi diferenţiază de vecinii Retezat şi Ţarcu...golurile alpine verzi şi înierbate de-ţi vine să le paşti, peisajul pastoral, dar şi lipsa vizitatorilor lipsiţi de respect pentru nautră, ceea ce e bine, îndefinitiv.
O dată, vreau să urc Gugu şi prin Valea Şesului, pentru că am văzut o mostră din ea, mult mai în amonte, sub V. Godeanu şi e maiestuoasa!

O duminică precum pe vremi...noi 2 pe biciclete...

2011-06-06T14:31:00.000-07:00

Duminică voiam aşa: eu să mă bronzez şi să ma plimb cu bici, Tibi să o testeze pe noua...bicicletă...şi să ne şi vedem cu prietenii, să ne relaxăm. Nu a fost un we. muntos pentru nici unul, se pare.
Astfel că a ieşit aşa: Ioana, Ione+Eric, Luci, Alice si prietena ei Iulia, Mada, Vadi cu Maia si verisorul ei, au mers cu maşinile spre Charlottenburg. Noi 2, pe biciclete (Mărucul a ramas la ai mei:D)...
Am mers, la dus, pe drumul clasic Dumbrăviţa-Giarmata-Pişchia-Fibiş-Maşloc-Remetea Mică, un drum prea bine bătut de cele două roţi ale mele, măsurând undeva spre 40 km. În vreo două ore de pedalare relaxată, am ajuns sub dealul de parapantă de la Şarlota, unde se aşezaseră picnicarii noştri.
Ne-am dezmorţit...dosurile..., am încropit o salată mare şi bună şi am baut puţină bere...am făcut o plimbăreala per-pedes pe dealuri... superbă zona, parte din Dealurile Lipovei, neaşteptat de înaltă, pentru pusta bănăţeană din jurul Timişoarei.
Pe la 18, ne-am pornit toţi napoi spre oraş. Nici nu mi-am luat sapuniera foto, pentru că m-am gândit că nu prea am ce poza. Ioana a făcut ceva poze cu al ei acolo, dar nu le am încă. Dar pun aici, câteva de pe drumul de întoarcere...făcute cu tel mobil...pentru că o parte din retur am parcurs-o pe drumuri de câmp, superbe, cu o ploaie perfectă de răcorit vara, cu soare. Poate reuşesc imaginile astea sa redea puţin din atmosferă...frumos!

Concluzii:

turele de bike rămân printre preferate, le iubesc, indierent de traseu şi lungime,
ne-am bronzat, precum mă aşteptam,
Tibi s-a chinuit puţin, că...noua e cam înaltă pentru el, tre modiicată...,
la intrare în Tm m-am împraştiat la o frână, pe pietricelele de pe marginea drumului şi m-am ales cu următoarele: genunchi+până la jumatea tibiei, buboaie, zgârieturi ş.a., tăietură pe dreptul, nu prea mare, totuşi şi cel mai naşpa...podul palmei stângi zdrelit rău de tot! Deci doare...în rest, totul perfect;) !

Runcuri, la Căsuţe de poveste ce adună momente de poveste

2011-05-21T14:27:00.000-07:00

Sfarşitul de săptămană la Runcuri, după cum se vede prin poze...unul liniştit, armonios şi plin de lume! Lastingi, gaşcă, bebi, caţei... di tăti! Leneveală, plimbăreală, grătăreală, viniceală...iar leneveală, plimbăreală...cam asta e tot, in cuvinte!

Foto Gabi

Foto Miha:))

Foto Ioana

Foto Miha

Foto Alice...parca...

Foto Alice

Foto Miha

Foto Gabi

Foto Miha

Foto Ioana

Foto Miha

Foto Ani

Foto Miha

Foto Ani

Foto Gabi, cred...

Foto Ioana

Foto Gabi

Foto Ioana

Foto Miha

Foto Ioana

Foto Miha

Foto Ioana, parca...:D

Foto Luci, am aflat:))

Foto Miha

Foto Ioana

Foto Miha

Copiluţul ne dă lecţii de viaţă

2011-05-18T08:54:00.000-07:00

Oameni buni şi oameni răi. Nu ştiu dacă ne naştem sau devenim astfel.

Am o poveste de astăzi, din curte de la noi...cei apropiati ştiu despre cum e treaba pe la noi prin curte. Aş putea spune, câte...uşi, atâtea obicee.

Protagonistele poveştii sunt Mara, de o parte şi o babă de la una din uşi, de cealaltă parte.
Mara se juca afară cu una din fetiţele din vecini, mai mare cu jumătate de an decât ea, o fetiţă tare neîngrijită şi murdărică şi de aceea mai marginalizată, de parcă ar fi vina ei, nu a părinţilor... Eu mâncam înăuntru şi, ca de obicei, le urmăream de după perdea (fac asta şi acum, de la calculator). Nu pot spune că la vârsta asta ştiu să se joace frumos în grup, nici că Mara sau oricare din copiii de aici, nu au accese de egoism. Sunt caracteristice perioadei. Noi încercăm să îi insuflăm ideea de prietenie şi altruism.
Aşa că o priveam cu încântare şi cu un zâmbet aprobator pe buze, în timp ce ea făcea drumuri în casă ca să îi tot ducă pufuleţi la Romi..."mai vea Romi pufu, mai duc"..."bine, mama, du-i, bravo"... "a îngeraşu"..."da, de la îngeraşu". Am văzut cum copilul meu, singur şi fără îndemnul nimănui a făcut un gest de bunăvoinţă şi a început să înţeleagă compasiunea.

Câteva momente mai târziu, eram amândouă în casă, iar Romi rămăsese singură afară şi se plimba cu bicicleta Marei...am fost surprinsă şi că nu a mai protestat, ca de obicei când i-o ia cineva...şi cum meditam eu aşa la faptul ca fata mea se face omenoasă, în sfârşit...aud baba afară.

Dar să descriu în câteva cuvinte baba. Pe la mijlocul vârstei a treia, răuvoitoare, făţarnică, autoritară şi vicleană...cel puţin toate astea...o aud cum strigă la Romi: " Du-te de aici, la tine acolo în faţă să te plimbi, nu aici la mine"...trebuie să menţionez că avem curte comună, deci nimeni nu e proprietar pe vreun metru pătrat...mai trece puţin şi o aud dincolo de perdeaua mea..."A cui e bicicleta? Ha? A ta? Spune, a ta?"...a mică tăcea, intimidată...apoi..."Dă-te jos acuma! jos de pe ea!"...evident că atâta am aştptat, ea nu-şi dăduse seama că aud..."Dar lăsaţi-o, nu mă deranjează că se plimbă cu bicicleta Marei, eu o las!"...la care baba, care totuşi în tupeul ei, nu îşi permite dinastea cu noi, se lamentează: "Aşaaa mă doare capul, de la zgomot."..."Da' văd că sunteţi cu plasa, dacă şi aşa plecaţi din curte, nu o auziţi" şi a plecat...ofticată!

Romi s-a plimbat liniştită în continuare, a strigat-o pe Mara să îi mai dea pufu, Mara i-a mai dat şi uite aşa am rămas noi împăcate şi baba cea rea, ofticată! Acum e zgomot mai mare dincolo de geamurile mele, în curte...dar se pare că nu mai deranjează pe nimeni...ce învăţăm din toate astea?...

Lumină din flori de cireş şi împăcare de "Oprişor"

2011-04-30T13:44:00.000-07:00

Paşte la Jupâneşti, MH, 21-24 aprilie

...despre zilele astea de linişte şi Sărbătoare nu sunt prea multe de povestit...pentru că am facut (eu şi Mara, adică) exact ce se vede prin poze...am lenevit sub cireş, ne-am jucat, am socializat cu toată fiinţa, ne-am plimbarit prin împrejurimi... iar seara, unii, ăia mici de tot, nani, altii, aia mari...un vin de Oprişor şi poveşti.

Am plecat din Timişoara numa' una şi una...patru în total: Mara, mamă-sa, Alice şi Ioana. Alice, la volan. A prpopos, conduce foarte bine;)...vineri seara am fost în Jupânesti şi cam în acelaşi timp au ajuns din Bucureşti şi Tudor cu Elena.

La casa frumoasă, ţărănească şi cu cireşi înfloriţi ne aşteptau Sorin Şoşu şi soţia Mariana, de la Speo MH şi o familie din Craiova, cu o fetiţă cu cateva luni mai mare decat Mara. Toţi oameni faini...cum ar veni, olteni de-ai jumătăţii mele olteneşti. Repede am dat-o pe perfectul simplu:)) că îmi place şi mă regăsesc...

Zilele următoare...relaxare, linişte, leneveală şi joacă, eu şi fetiţa mea.
Ceilalţi, cei fără copii, s-au băgat la plimbăreli of-road şi peştereală...

Hamacul a fost una din atracţiile principale pentru noi şi m-am bucurat foarte tare vazandu-l, că nu am minţit-o pe Mara că avem hinta-palinta la munte!

Mara şi Ana, într-unul din putinele momente de colaborare
...la vârsta lor...mai greu cu aşa ceva!

Flocea cel tolerant!

Basca Anei, furată când ea s-a dus la nani...
şi mătura...o chestie -încă- interesantă şi atractivă!

Căsuţa noastră frumoasă, dintre cireşi

...după somn, fetele pline de energie!

:) orice pui are mama lui!...

M-am bucurat că am putut vedea împreuna aşa momente,
pentru că a înţeles fetiţa ce se întâmpla pe acolo...

Şi normal...baloane!

Un viţel amorezat de propria reflexie în capota maşinii...
Da, de când a descoperit asta, nu s-a mai dezlipit de maşină!

În timp ce noi socializam cu animalele la căsuţă, ceilalţi au plecat, cum spuneam, pe coclauri cu maşinile. Până în Balta Cerbului, în M. Mehedinţi...pe sub Domogled...m-am gândit să pun nişte poze şi de la ei, pentru că, într-adevăr, a fost o plimbăreală foarte pitorească, chiar cu maşina! Desigur, îmi imaginez că pe biciclete, va fi fost mult mai spectaculos! ...deh, fiecare cu păsăricile lui!
(pozele sunt făcute de Ioana şi Elena...nu mai ştiu care, care...dar cred că nu se supără fetele;) )

Podişul Mehedinţi! ...superb şi arhaic

"Hă-hă-hăăăă...de unde venim noi!"
Tudor şi Şoşu

Îmi place asta foarte mult!

Hi, hi...frumoşi şi ei!

Alice, departe...

Maşinile...în acţiune.
Mi-au zis fetele, ştiindu-mă că prefer o bicicletă pe înălţimi, unei maşini,
că nu ar fi fost distractive pentru mine unele porţiuni...le cred pe cuvânt.

Revenind la ziua noastră de sâmbătă...nu o duceam deloc rău.
Făceam tot aia...ne relaxam!

Cei sosiţi seara de pe coclauri, ne-au urmat rapid exemplul!

Lumina de cireş înflorit, în amurg:)

Seara, un fotbal, între fete!

Tudor, socializând cu Mara.
Până la urmă a cucerit-o, ce-i drept! Cred că şi ea pe el...

Duminică dimineaţa, de Paşte, am pus o masă frumoasă şi am mâncat împreună.
Cu o seară înaninte nu ajunsesem nicicare la Biserică, deoarece slujba urma să se ţină la 3 dimineaţa şi fiecare profan a avut motivele lui să lipsească. Dar Bachus nu a avut nici un amestec în asta, chiar am fost prea cuminţei!

Pentru ceilalţi, Duminica Paştelui a fost zi de peştereală.
Noi, rămase şi fără Ana, care plecase, am continuat periplul prin lumea satului...totul atât de natural, de parcă nici nu ar fi trecut anii şi secolul vitezei peste oamenii aceştia! Doamna Mariana îi ştia, erau vecinii...noi i-am cunoscut acum...tanti Maria i-a dat un ou roşu Marei, că aşa se face de Paşte! Adică a plecat de acasă cu ouă roşii în buzunare, să dea celor cu care se întâlneşte, când merge cu oile şi caprele la păscut.

Şi următoarele ore le-am petrecut eu, alergând după Mara, ea, alergând dupa miei si iezi.

Distracţie maximă!

Confruntare!
Oaia, nedumerită, a cedat în faţa animăluţului cu urechi roz...

Cu mamaie, la un pahar de Sărbătoare

Şi cu animalele, căci şi ele fac parte din familie:)

Nici nu ştiu ce să zic de pozele acestea, că te lasă fără cuvinte...am auzit-o pe tanti a doua zi vorbind cu viţica...eram în curte, cu poarta închisă, iar ea era dincolo, în livadă. O alinta şi îi vorbea ca propriului copil...am stat şi am ascultat şi m-am minunat şi am mulţumit Cerului că pot avea parte de aşa momente de adevăr profund.

Spre seara, în aştepatrea speologilor, am făcut o plimbare prin împrejurimi...cucu cânta într-un pom foarte aproape, Mara era fericită şi senină, iar eu am încercat să ii transmit starea mea şi lui Tibi, pentru că i-am simţit lipsa...

Dumincă seara, cu toată lumea reunită, ne-am aşezat din nou la masă, la poveşti şi voie bună.
Mara a luat somn rapid, dar, ca şi cu o noapte înainte, a fost destul de agitată. Doar prima seară a dormit buştean, următoarele două s-a mai trezit...dar cu toate astea, prietenii nu ne-au lăsat singure în cameră, deşi aveau unde dormi. Dragii de ei... :)...
Luni, înainte de a pleca spre Timişoara, Mara a petrecut puţin timp cu Elena şi Mariana. Elena i-a făcut o coroniţă frumoasă şi poze la fel de frumoase, apoi a dus-o la nani...iar ea nu a avut nimic împotrivă!

Iată că am socializat şi cu calul...că prea îl strigase şi voia!

Hi, hi...cred că a greşit mânuţa de dus la gură:))

După-masă, în formula în care am venit, ne-am îndreptat cu maşinile, spre oraşele noastre...gata tura de relaxare. Şi acum tânjesc după cele trei zile minunate cu vreme bună şi mult timp petrecut cu Mara. Sunt chiar nostalgică...
E incredibil cum te poţi deconecta de orice stres şi problemă şi cum te poţi bucura pur şi profund de natură şi de simplitate, dar la fel de incredibilă e brutalitatea cu care te izbeşti de ele când te trezeşti luni dimineaţa!...da...evident, nu traversez cea mai optimistă perioadă din viaţa mea. Şi ne lipseşte Tibi. Dar mă declar pozitivă şi mă bucur nebuneşte de momentele acestea senine!

Pe ţoagle...împotriva Norilor de vant...

2011-04-12T03:28:00.000-07:00

Traseu: Buchin- Lindenfeld- Gărana- Brebu Nou- Slatina Timiş- Caransebeş

Se anunţa un sfarşit de săptămană ploios...şi mă gandeam să stau acasă, să nu mai plec în tură. Dar se pare că nu m-am putut abţine şi dat fiind faptul că Tibi era oricum plecat, că "uichendul" trecut mi l-am petrecut cu fetiţa mea...mi-am făcut băgăjelul, l-am legat bine pe...bicicletă! şi sambătă dimineaţa m-am întalnit cu baieţii în gară. Cu Hume adică şi un coleg de-al lui, Cornel.

Deşi nu am mai făcut nici o tură de ţoaglă sezonul ăsta, m-am setat bine ;)... şi m-am gandit că nu poate fi decat minunat. Urma să mergem cu trenul pană în Caransebeş, să economisim timp (nu că nu am fi putut altfel:) )... iar de acolo, calare spre Buchin, de unde să urcăm, pe la Lindenfeld, spre Gărana.

Cu toate că aveam alt traseu în minte şi anume prin zona Munceilor Locvei... m-am bucurat şi de varianta asta, pentru că nu urcasem pe la Lindenfeld, la Gărana.

În Caransebeş ni s-a alăturat alt prieten de-al lui Hume, Marius, din Oţeu Roşu de felul lui şi ne-a rezolvat de un bus pană la Buchin...tot să economisim timp:))... Aşadar, la un moment dat, dar numai la un moment dat, am fost patru.

Din Buchin pană în satul Poiana, urcuşul se arăta lejer, dar vantul, normal, nu poate să bată din altă parte cand mergi pe bicicletă, decat din faţă. Ne consolam cu gandul că intrăm pe vale, apoi prin pădure şi nu o să-l mai simţim aşa de puternic şi am avut dreptate.

Revenind la numărul de biciclişti, nici nu apucăm bine să pornim, că Hume e strigat de Cornel care rămsese în urmă. Eu şi Marius dăm la deal, să îi aşteptăm sus. Am uitat să menţionez ca prietenul Cornel nu mai mersese de ceva vreme pe bicicletă, nu ştia să manevreze vitezele în pantă, ce "e alea" foi şi pinioane, etc. Şi povesteşte Hume: "Bă, mă strigă ăsta, mă întorc să cobor la el. Mă gandeam **** mea, numa' să nu fie lanţul!...şi îl văd pe Cornel că mă aşteaptă cu lanţul în mană!" :)))... deci e clar cum am rămas în scurt timp, trei. Nu aveam lanţ de rezervă (da, era bine să fi avut), aşa că băieţii i-au făcut o improvizaţie cat să ajungă înapoi în Caransebeş...Îl salutăm cu părere da rău pe Cornel şi o luăm din nou din loc.

Cred că era vreo unşpe jumate. După cateva sute de metrii, constat că am pană. Bună treabă, ce se mai poate întampla?...cameră de rezervă nu aveam că...nu aveam...şi băieţii, politicoşi, mi-au sugerat să mă grăbesc, că poate îl prind pe Cornel din urmă:)))... haz de necaz, mi-au făcut pana în scurt timp, pentru că era doar un ghimpe afurisit! Şi am ajuns la concluzia că tot Cornel a fost de vină, că mi-am parcat ţoagla de un gard, cat timp l-am aşteptat pe el...şi acolo s-a întamplat!

Dar de aci' înainte...fără nici o problemă! Am ajuns în scurt timp în Poiana şi totodată la capătul drumului asfaltat.

Drumul spre Lindenfeld era impracticabil pană anul acesta, chiar şi cu maşini de teren. Dar, "drumul nemţilor", cum l-a numit văanzătoarea de la magazinul satului Poiana, a fost renovat, dacă pot spune aşa. Adică nivelat şi lăţit, astfel încat se poate urca, în prezent, cu tractorul sau cu maşina de teren, fără probleme. Sau cu bicicleta! Este şi marcaj turistic, chiar- bandă roşie.

Foto:Marius

Înapoi spre Poiana şi în îndepărtare, Valea Timşului

Foto:Hume

Foto:Marius

Foto:Hume

Am putut urca, aşadar, în cea mai mare parte, pe bicicletă. Aproape de Lindenfeld însă, am avut parte de cea mai intensă experienţă cu câinii ciobanilor, de când merg pe munte. Eram prima, băieţii rămăseseră în spate pentru poze şi am văzut mioarele, ciobanul... dar înainte de asta, m-au vazut câinii ciobanului pe mine. Şi au pornit şi s-au oprit lătrând cu spume în faţa roţii mele.
Am încremenit, ce era să fac?... Ciobanul, flexat... cum sunt ei de obicei, venea agale...parcă era satisfăcut de ce câini bravi are el! Eu speram ca măcar băietii să ajungă, să mă mai lase pe mine cu lătratul.
Dar... a durat o veşnicie... iar eu nici nu îndrăzneam să ridic privirea din pământ, că dacă ma uitam puţin la dulăi, se întarâtau şi mai tare... la un moment dat, m-au ocolit şi tunau mai tare în spatele meu... şi nu înţelegeam dacă vor să mă atace mişeleşte pe la spate sau au ajuns, în sarşit, Hume cu Marius si latră la ei. Din fericire pentru psihicul meu încordat la maxim, era cea de-a doua variantă, iar între timp ajunsese şi oierul la noi. Nu ne-au slăbit, însă, până nu am depăşit bine turma. Buni câini!

"...şhuuui..."
Foto:Hume

şi am plecat mai departe...
Foto:Hume

Foto:Hume

Foto:Marius

Vântul bătea aici aşa de tare, încât ne dezechilibra, cu tot cu ţoagle...

Foto:Hume

Lindenfeld ("câmpul cu tei") este un sat părăsit, fantomatic.

Candva era locuit de pemi, colonişti veniţi din Boemia, în prima jumătate a secolului XIX, în Banatul multietnic, pentru exploatarea lemnului. Azi, urmaşii lor, fie s-au întors înapoi la origini, fie au trecut Dincolo... au rămas casele. Unele mai păstrează încă obiecte de mobilier sau vase şi dacă nu, cu siguranţă păstrează amprenta vie a celor ce şi-au dus viaţa aici.

Din ce am mai citit la întoarcere, o casă sau două mai sunt locuite...noi nu am văzut ţipenie de om, dar după un gard străluceau multe narcise, semn de grijă omenească, să contrasteze şi mai mult cu zădărnicia restului.

Chiar la intrare în sat, totuşi, tronează o construcţie mare nouă, pensiune poate, pentru care probabil au şi făcut drumul accesibil... nu ştiu dacă să zic că e de bine sau de rău... Satul are farmecul lui... dar nu pentru turism de masă, marca "Românica".

Foto:Hume

Foto:Marius

Foto:Hume

Nu am avut vreme să intrăm în toate casele...şi nici nu simţeam neapărat nevoia, trebuie să recunosc. E ciudat cum lucrurile au rămas, multe, la locul lor; aici nu au ajuns hoţii... am intrat în camera asta şi am văzut o familie numeroasă, cu paturi înghesuite în camere mici...mâncare pe sobă la fiert...dar dintr-o dată, nimic. M-am întrebat ce chemare profundă trebuie să fi avut oamenii de aici, cât de puternic trebuie să fi resimţit dezrădăcinarea, chiar şi după generaţii sau cât de tare îşi vor fi dorit o viaţă mai bună, de au plecat "înapoi", lasându-si aici o viaţă.

Foto:Hume

Privind spre singura casă ce părea locuită...
Foto:Hume

Biserica, şi ea abandonată.

Mă gândesc acum şi mă amuz...

cred că e singura biserică din România, care nu are birtul lângă :))

Foto:Hume

Foto:Marius

Foto:Hume

Să fi întors spatele?
Nu stiu dacă te-ai gândit, Marius, dar a ieşit foarte sugestivă poza...

Foto:Marius

Acum, spre Gărâna. Marcajul a început foarte bine...

Foto:HumeFoto:Marius

Foto:Hume

Foto:Marius

Urcuşul, la fel de bine!
Spre Vârful Nemanul Mare, 1122 m, am avut cel mai mult de împins la bicicletă.
Foto:Hume

Precum văzusem din satelit- trăiască Google Earth-ul!- după urcuşul mai serios, am ieşit într-o poiană cu braduţi şi cu o minunată vedere spre Valea Timişului. Aici se poate merge pe roţi, iar în ceea ce priveşte marcajul, dispare.

Foto:Hume

Foto:Marius

Foto:Hume

Ştiam că trebuie să ţinem tot sud, pe muchia piciorului, aveam şi o imagine satelitară, aşa că fără probleme şi în scurt timp, am ajuns pe varfuleţ, de unde a urmat o coborare faină, prin pădure.

Foto:Hume

Mai o urcare serioasa şi ieşim din pădure, unde, pe ultimul pom, marcajul reapare în mod miraculos. Legat de el, am rămas cu o mare nedumerire. Există atata timp cat e şi poteca clară; în pădure, unde e plin de forestiere derutante, dispare; apoi reapare unde deja se întrevede Gărana. Care e logica? Pare că a fost început din două direcţii, dar nu s-a mai unit...

În fine... Satul e mai jos decăt varful Nemanul Mare cu vreo 100 de metrii, dar mai sus decat şaua ce face legătura între acesta şi platourile pe care sunt aşezate Gărana şi Brebu Nou.

De aici, drumul, distrus, de altfel, din cauza motocicletelor de enduro, şerpuieşte frumos pe la marginea pădurii.

Vantul bătea foarte puternic, dar, măcar ploaia ne-a ocolit. Că si dacă ploua, cred că schiam eu cu bicicleta mea, nu pedalam. Săraca, s-a comportat atat de bine, pentru o bicicletă de cross-country , cu caţi km are şi cat de puţin o îngrijesc eu.

Foto:Hume

Şi dacă tot am pomenit de ski, Hume s-a gandit să testeze, oricum, o astfel de idee. Nu prea i-a ieşit, că s-a împotmilot într-un şanţ de sub zăpadă şi mai că nu s-a dat peste cap, normal, în hohotele noastre de ras!

Foto:Marius

Pe la 17 jumătate am ajuns în Gărana, la La Răscruce.

Mai jos se văd încercările mele de poză de "grup"...

Ne-am cinstit puţin, apoi băieţii s-au cazat aici, iar pe mine, drăguţi cum sunt, m-au condus în Brebu, deoarece urma să dorm la ieftineala, la cort. Alice, Ioana şi Bogdan erau aici de vineri, cu Luci şi Outdoor Wellness-ul lui. Am mai stat de poveşti cu lumea, dar am cedat în cele din urmă, somnului. Dimineaţa, pe la zece juma, m-au cules Hume şi Marius şi am început coborarea...cu o urcare!

Foto: Marius

Din Brebu Nou spre Slatina Timş, drumul fusese candva, oarecum, asfaltat. Prima porţiune, de urcare, e pavată cu piatră cubică, iar peisajul e foarte frumos. Soarele pe cer, vantul din FAŢĂ, norişori prietenoşi şi fotogenici, pantă acceptabilă...perfect de încălzire!

Brebu Nou

Foto:Marius

Brebu Nou+ Gărana, în depărtare

Foto:Marius

De aici a început coborarea...cu o pauză de reculegere şi poze!

Foto:Hume

Ţarcu se vedea superb dincolo de Timiş, peste vale. E seninul acela de primăvară, chiar cu nori, cand atmosfera e limpede şi rece. Nu aş mai fi plecat de acolo...

Foto:Hume

...dar după cateva minute de meditaţie, m-am încărcat cu energie şi am simţit, subit, nevoia aia a mea, de a sta cu capul în jos!

Foto:Hume

Foto:Marius

După care ne-am prins că putem face şi o poză de grup;)

Ne-am echipat bine cu manuşi şi căciuli şi numa jos ne-am reîntalnit. Coborarea a fost faină rău, în viteză, dar presărată pe alocuri cu gropi, noroaie, bălţi şi derapări. Cu maşină mică, devine tot mai greu de parcurs, drumul ăsta. Noi l-am făcut acum caţiva ani şi arăta mai bine, dar se distruge cu fiecare sezon îngheţ-dezgheţ.

Foto:Marius

Hume, fără aripi...la ţoaglă!

Foto:Hume

În Slatina Timiş, atmosferă tipică de Duminică. Oamenii ies de la Biserică: femeile se duc la cratiţă, iar bărbaţii răman la o barfă mică, pe la birtul satului. Ca o particularitate a locului, am observat că majoritatea aveau haine de piele şi pălării în cap. Fala...!

Foto:Hume

Noi ne-am mulţumit cu un Tedy, băut cu soarele bătand în cap şi VANTUL în plete...

Foto:Marius

Cu toate ca în ziua anterioară, eu cu Hume ne făceam planuri de întoarcere, măcar pană în Lugoj, pe biciclete...vantul ne-a cam pus capac. Marius s-a întors în Oţelu cu maşina, iar noi am pedalat chinuit, mai ceva ca pe pantele de ieri, pană în Caransebeş. Prin Bucoşniţa, Petroşniţa, Buchin...

Foto:Hume

Ţarcu

Foto:Hume

Am ajuns în gara din Cs pe la 14, tren aveam la 16. Dar ne-am lipit şi noi, de o maşină. Tibi tocmai se întorcea de la Dalboşeţ, unde avusese o lucrare. Era cu Dacia colegului lui, care a fost atat de amabil, încat am putut lega ţoaglele pe portbagaj. Foarte tare, cred că Hume şi acum se miră şi se amuză!

Şi aşa, pe la 17 eram în Timişoara deja.

În încheiere,

...mereu am impresia că nu o să apuc să fac cate ture de bike îmi doresc! Dar abia le aştept pe cele care vor veni.

Şi ca o concluzie tehnică: aşa mi-ar trebui un mountain-bike şi roţi de 26!!! Pffuffff.....în unele poze par chiar caraghioasă cu ţoagla mea mare şi înaltă, pe pante abrupte:))...

Un km de meiluri...pentru Garana!

2011-03-29T13:18:00.000-07:00

Unde se merge?
unde sa mergem?
...de cand?
il sarbatorim pe Lotzi in Tm sambata seara sau undeva, la munte?
ce sa facem acolo?
cine vine?
care, in ce masini?
unde stam?
la cat se pleaca?
se anunta vreme nasoala?
...cam astea au fost intrebarile care au generat vineri un carnat de meiluri de nici nu mai stiam care, cand si de la cine e...eh, nu e usor cand "e multi" si nu e nici un organizator concret...nu e nimic de mirare in asta pana la urma...
Si toate astea pentru o plimbareala de sambata dupa-masa pana duminica, la...Garana! Nu zic ca nu ar fi faina zona, oriunde se gaseste "frumos", dar nu era vreo noutate pentru vreunul din noi. Nici macar pentru Mara Elena:))!

Am fost asa: fam. Tarcea- toti trei, Dan, Ramo, Mada, Vadi, Bogdan, Lotzi, Ioana, Alice, Nicu, Ione si Luci...si...si mai unul, bine ascuns:D! ...i-am zis pe masini, am uitat pe careva?... suntem multi, nu? fain, de altfel, pentru ca rar reusim sa ne coordonam sa ne intalnim astfel, intr-o tura...sunt vremi confuze, din toate punctele de vedere...

Am facut introducerea asta lunga, pentru ca vreau sa va spun tutror, ca dincolo de km de meiluri, de mici rautacisme sau desincronizari, de faptul ca prea repede ne pierdem uneori rabdarea sau ca avem gura mare (cine zice ca nu a avut niciodata gura mare, recunoaste ca e mistret!), ramanem la fel. Eu nu va vad altfel, decat prietenii mei de aproape 10 ani. Asta voiam sa zic...si daca nu ati varsat macar vreunul o lacrima, imi schimb declaratia! :P

Ne-am cazat la hanul "La Rascruce", decent si familiar loc, iar seara de sambata ne-am petrecut-o intr-una din camere, cinstindu-l pe Lotzi, destul de cumintei totusi...

Mai departe, sunt pozele de duminica, din scurta plimbare pe care am facut-o prin imprejurimile Garanei. Vremea nu a fost potrivnica, dar nici cea mai prietenoasa care putea fi intr-o zi de primavara. Tot pe rand am plecat (probleme de comunicare:D)...dar, ne-am reunit pe traseu ca sa "ne simntem bine" impreuna, in natura! Si cred ca ne-a iesit pana la urma. :-* :)

E si hinta-palinta si topogan aici!

bEle!

"Konki!"... evident ca nu:))

Carausul de serviciu!

Garana Boulevard!

Old friends! ...il stim de acu' un an juma' pe haiosul asta prietenos si drag!

Eh!...si ei, toti...!

De unde am plecat...

Pauza de foto! "prietenii stiu de ce!"...sau nu? :p

si de gimna...

chiar acrobatii:)

si normal, alintaceli!

"Ufff, am scapat!"

Toata fiinta se joaca!

Da, urmeaza galerie foto cu "ham-ham-ul"!

MomentE...
pentru ca, nu-i asa? lucruri bune vin pentru cei ce asteapta/au asteptat:)
(de observat! ca Miha nu are poze la aceasta sectiune...
pentru ca nu i-a facut/dat nimeni:p)

Si dupa ce toti am asteptat destul... sa treaca cheful de tolaneala,
a venit vremea sa ne intoarcem la masini... :(

Pe un alt drum...

(Lotzi, facand reclama la cadouri!)

Duminica la Sf. Elena...13.03.2011

2011-03-15T02:40:00.000-07:00

Acum trei duminici am facut o iesire de duminica in zona Ciclova, cu directia pesterii Sfanta Elena. Nu am avut timp sa pun o poveste...nu ca ar fi sesizat careva:))...dar, pentru cursivitate...scriu acum cateva cuvinte.
Ne-am strans o gasca dornica de soare si natura, dar cu timp limitat si am pornit spre Oravita, cu intarzierile de rigoare. Mara Elena nu a lipsit, de data asta!
Fiecare mai fusese prin zona, dar nu toti vazuseram pestera Sf. Elena, o pestera micuta, fara formatiuni, dar cu o fereastra faina ce da intr-o faleza spectaculoasa.
Un prim popas la manastirea Calugara, poateca frumoasa si insorita apoi, prin padure... pana pe pantele fara expunere la soare! Acolo, inca, zapada cat casa. Prilej cu care am inaintat greu, unii s-au udat la picioare...am facut trei ore pana sus, dar a fost frumos si prielnic. Am admirat privelistea, desi nu era cea mai clara atmosfera de primvara, am papat rapid si am facut cale intoarsa la masini. Pestera Sfanta Elena fost prima pestera a Marei Elena...oare inseamna ceva?:D...

Si asa e povestea in imagini: ...

Eticheta:De-ale copilului...Crampeie de istetime

2011-02-26T01:26:00.000-08:00

Azi mi-a venit ideea sa initiez un subiect nou...evident din titlu, legat de Mara.
Ca tot face si tot spune grozavii si le uit. Si dupaia imi pare rau ca le-am uitat.

Asa ca am zis sa le scriu undeva (de cand stiu ca ma stiu, am fost foarte ordonata cu "amintirile" mele, fie ele concrete sau abstracte; chiar si cu ale altora, intrebati-o pe Ami, i le-am colectat pe toate:)), poate e un hobby).
Si ca sa nu ma amuz numai eu, o sa postez pe blog, spre amuzamentul tuturor celor care ne agreaza. Cand o sa ma plictisesc de facut asta, o sa ma opresc. Dar deocamdata ii sorbim fiecare vorba si fiecare prostioara...asa e cu mamele astea, au impresia ca ele si copilul lor sunt centrul universului. Trage copilul un prtz si gata! e memorabil! Ce mai, tot din ciclul "Sacra...BANALITATE"...deci stiu ca sunt banalitati, da tre sa stie si altii.
Pe de alta parte, acus incep lucrul, asa ca timpul meu in lumea virtuala va fi limitat. Deci sa profit...
Totusi, daca exagerez si nu e nimic interesant in ce va impartasesc, rog prietenii sa ma avertizeze:))

Crampeie de istetime

Mai 'nainte am certat-o ca se baga sub uscatorul de rufe in timp ce eu le intindeam. Cica ma jauta. Am ridicat vocea mai ferm si i-am zis: "Iesi, Mara, de acolo!" si ea a tresarit...apoi zice: "Riat!":)) si rade...adica, vezi Doamne, am speriat-o!...si iac-asa, a mai invatat ceva. Ce e aia sa se sperie!

Luni, am iesit afara, la joaca. E un catel, la noi in curte, Snoopy...Mara il iubeste ca e tzacanit si sare pe ea si vrea sa o linga...ea, la randu-i, vrea sa-i dea pusi. Are voie doar bezele. Seara, i-a povestit, cum stie ea mai bine, la Ami, desre ham. "Cum il cheama pe ham, Mara?"...se uita la mine luuung, mirata...sta...si trage concluzia: "Utat"...a uitat fata...a inteles ce e aia sa uite.

In taxi, zilele trecute, a pus soferul frana...Goanga l-a atentionat: "Ghija"...sa aiba grija...de unde le prinde, habar nu avem, asa din zbor...e uimitoare mintrea lor de oameni in devenire!